Adrian Marino (1921-2005)

20 de ani de la dispariția cărturarului român

Momentul inițial al constituirii fondului „Adrian Marino” îl reprezintă data de 31 martie 1994, când donatorul a semnat actul notarial de donație către bibliotecă. Adrian Marino a ales Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” nu numai din „patriotism local”, ci, mai ales, după cum o mărturisește el însuși, datorită comuniunii de idei și viziuni pe care o împărtășea cu istoricul și profesorul Doru Radosav, directorul bibliotecii. Astfel, până la dispariția sa (17 martie 2005), au fost donate, periodic, în special corespondență, manuscrisele textelor editate, alte documente de arhivă (acte, fotografii, chitanțe etc.). După 2005 a continuat transferul complet al întregului fond și s-a constituit o sală de lectură specială care îi poartă astăzi numele. Fondul Adrian Marino cuprinde cărți românești și străine (11.300 titluri publicații), colecții de reviste (56 titluri de colecții periodice). Printre periodicele străine se regăsesc importante titluri de publicații, reprezentative pentru critica şi istoria literară europeană şi nord-americană (Revue de littérature comparée, La Nouvelle Revue Française, Europe, Akzente, Tel Quel, American Literature, Canadian Review of Comparative Literature etc.), dar şi aparţinând unor grupări de intelectuali români din diaspora (Dorul – Danemarca, Dialog – Germania, Luceafărul românesc – Canada etc.). Fondul mai cuprinde manuscrise, cópii dactilografiate ale operelor sale, dosare de corespondență, documente și acte de familie, fotografii, diplome și medalii.

Datorită formației donatorului specificul de bază al fondului de carte îl constituie publicațiile din domeniul istoriei, teoriei, criticii, hermeneuticii și esteticii literare. Ceea ce impresionează în acest fond nu sunt numai cărțile românești din domeniu, ci, mai ales, publicațiile străine, remarcabile prin valoarea lor. Este, probabil, un fond aproape exhaustiv de publicații, cuprinzând în domeniul cercetării literare tot ce s-a publicat reprezentativ în lume în perioada 1970-2000. Bogăția fondului este remarcabilă și dobândește valoare, mai ales dacă ținem cont de condițiile vremii, când cenzura ideologică, comunistă, nu privea cu ochi buni cultura și controla conținutul fiecărui colet primit din străinătate, fiind atentă cu publicațiile străine care erau aduse în țară. De aceea, consider că valoarea fondului de carte nu este dată de publicațiile propriu-zise (existente, de altfel, în bibliotecile europene), dar, ținând cont de faptul că, în timpul dictaturii lui Ceaușescu, achiziția de carte străină în biblioteci era strict controlată și cenzurată de partid, dorința lui Adrian Marino de a trece peste lipsurile de carte străină din biblioteci, creându-și propria bibliotecă, dobândește o semnificație profundă, conferind valoare conceptului de „supraviețuire prin cultură”. Astfel, în cazul intelectualului Adrian Marino, șansa supraviețuirii culturale în timpul dictaturii comuniste a reprezentat-o biblioteca și, implicit, cărțile publicate în lumea liberă a Europei. 

Impresionantă este și arhiva personală a lui Adrian Marino, cedată, în cea mai mare parte, Bibliotecii Centrale Universitare. Această arhivă cuprinde mai bine de trei sute de dosare şi constă în corespondenţă cu scriitori, personalităţi ale vieţii culturale româneşti şi străine, oameni de cultură sau editori și prieteni. De asemenea, din acest corpus de dosare fac parte manuscrisele fiecărei opere a lui Adrian Marino şi bibliografia aferentă, constituită din fişe de lectură şi însemnări critice. Numai în cazul dosarului Dicţionarului de idei literare arhiva constă în aproape 70 de dosare de fişe de lectură, cuprinzând structura şi materialele prevăzute pentru continuarea lucrării, pe care, însă, Adrian Marino nu a mai reușit s-o finalizeze. În plus, în dosare separate sunt cuprinse toate recenziile, intervenţiile din presa culturală, cronicile, interviurile şi studiile critice apărute, în țară și străinătate, despre opera lui Adrian Marino. De o incontestabilă valoare documentară sunt şi dosarele de corespondenţă străină şi română, care au intrat de asemenea în fondul bibliotecii, printre cei cu care Adrian Marino a întreţinut o corespondenţă numărându-se Mircea Eliade, Emil Cioran, I.P. Culianu, Matei Călinescu, C. Noica, D. Ţepeneag sau Ion Vianu etc.

În cazul corespondenței, este interesant de urmărit, prin intermediul scrisorilor, a traseului cultural al unui scriitor care, în ciuda unui început promițător de carieră, a cunoscut o sincopă de aproape douăzeci de ani, o perioadă ce coincide cu cei mai benefici ani ai vieții unui intelectual în formare, respectiv între 25 și 45 de ani. În cadrul corespondenței, regăsim puține scrisori primite înainte de 1945, dar remarcăm, totuși, schimbul de scrisori cu George Călinescu, din care s-au păstrat 14 de file. Foarte prețioase sunt și scrisorile primite imediat după eliberarea din domiciliul obligatoriu (1964), care exprimă, printre rânduri, atmosfera și climatul acelei vremi. Astfel, în ciuda unei ușoare destinderi a presiunii politice, Adrian Marino întâmpina mari dificultăți în integrarea „în câmpul muncii”, găsindu-și greu locul într-o lume complet nouă față de cea pe care o cunoscuse înainte de arestarea din 1949.  Printre primii cu care Adrian Marino va coresponda în 1964 se numără istoricul literar Al. Piru (1917-1993) și poetul Al. A. Philippide (1900-1979). Pe Al. Piru, Adrian Marino îl cunoștea de dinainte de 1945, în calitate de asistent al lui George Călinescu.

Printre cei mai constanți corespondenți ai lui Adrian Marino se remarcă prietenul său Matei Călinescu, legătura lor de amiciție continuând și după ce acesta a părăsit România, stabilindu-se în 1973 în Statele Unite ale Americii. 

Fondul de arhivă „Adrian Marino” cuprinde 559 dosare, însumând 5.063.390 file de corespondență (scrisori private și oficiale, cărți poștale, ilustrate, telegrame și ciorne), de acte și documente, de diplome, de cópii și ciorne ale unor lucrări, de tăieturi și decupaje din ziare și reviste. Dosarele de corespondență cuprind scrisorile primite de către Adrian Marino de-a lungul timpului, de la cele mai vechi (1943) până la ultimele scrisori. Uneori, în aceste dosare au fost inserate și cópii ale scrisorilor de răspuns ale lui Adrian Marino. Din păcate, acestea nu sunt foarte multe. Din dorința donatorului, corespondența a fost organizată după mai multe criterii. Remarcăm, în primul rând, criteriul mai general, de limbă, care împarte corespondența în internă și externă. Acestui criteriu îi este asociat și unul geografic. Astfel, dosarele sunt împărțite în funcție de țările din care provin expeditorii scrisorilor sau al spațiului geografic de unde a fost expediată corespondența. Dosarele mai voluminoase au și o bornă temporală, respectiv anul 1989, dar cele mai multe nu țin cont de acest criteriu.

Repere biografice

Adrian Marino s-a născut în data de 5 septembrie 1921, în Iași. Descoperirea cărţilor s-a produs în modul cel mai firesc, chiar în biblioteca tatălui său, o bibliotecă impresionantă pentru un inginer CFR, care, pe lângă lucrările tehnice, de specialitate, conţinea şi opere clasice sau cărţi şi reviste de critică literară. A făcut liceul în orașul natal, fiind înscris la Liceul Militar, unde mărturisește că a fost „închis” fără voia sa: „N-aveam nici o afinitate cu viaţa militară (…). Din fericire, un accident la piciorul drept a permis evadarea din această situaţie imposibilă”.ⁱ

Adrian Marino a debutat în Jurnalul literar încă de pe băncile liceului, în 1939, cu un studiu despre H. Sanielevici (1875-1951), jurnalist și antropolog român de origine evreiască, colaborator al publicațiilor de stânga. După război, aflându-se la Bucureşti (1945-1948), Adrian Marino devine asistent suplinitor la catedra lui George Călinescu. Într-un climat politic incert şi confuz, în 1947, Marino îşi susţine teza de doctorat având ca temă studiul vieţii poetului simbolist Alexandru Macedonski (1854-1920). După cum explică şi Marino, opţiunea pentru Macedonski, într-o perioadă în care George Călinescu recenza în Naţiunea, în cuvinte elogioase, tezele ideologului sovietic Jdanov, a reprezentat pentru tânărul critic atât „un protest” împotriva uitării care cuprinsese opera lui Macedonski, cât şi un gest polemic, de reabilitare a estetismului, într-o perioadă în care marele critic George Călinescu părea să-l fi renegat. Lipsa de compatibilitate cu gândirea şi personalitatea lui Călinescu, dar și climatul politic dominat de stânga comunistă au dus la îndepărtarea de la catedră a lui Marino la sfârșitul lui 1947. Încă din acea perioadă, Adrian Marino a realizat că ceea ce-l opune „maestrului” nu este numai viziunea diferită asupra literaturii, ci, mai ales, o situare pe baricade diferite faţă de contextul politic ambiguu din anii de după război. Ca o ironie a sorţii, ironie pe care Marino o înregistra uneori cu indignare, alteori cu resemnare, unii dintre interpreţii operei sale l-au considerat „călinescian”. A încercat pe tot parcursul vieţii să contrazică această etichetă şi s-o infirme. Întreaga sa operă de critică literară s-a născut, astfel, din frondă faţă de direcţia instituită în critică de George Călinescu, dar şi din refuzul de a fi considerat un „călinescian”, situându-se mereu la antipozi faţă de viziunea maestrului. Estetismului lui Călinescu i-a opus rigoarea teoriei şi criticii ideilor. Marino era arid şi se baza pe documente atunci când Călinescu se lăsa în voia speculaţiilor şi a rafinatelor intuiţii, devenind rece şi calculat în exprimarea ideilor, fără să se lase sedus de cuvinte. Interesului pentru biografie al lui Călinescu şi pentru înţelegerea operei unui scriitor prin analiza vieţii şi a evoluţiei intelectuale a acestuia, Marino i-a opus interesul pentru ideile literare şi pentru „biografia” acestora, după cum a arătat în volumul Biografia ideilor literare.  

Anul 1949 a pus capăt în mod brutal evoluţiei promiţătoare a carierei de critic a lui Adrian Marino. Este anul în care a fost arestat, fiind acuzat de activitate politică în rândul tineretului ţărănist, ca membru al Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat. A trecut prin „celebrele” închisori ale Gulagului românesc, fiind eliberat abia în 1957. În câteva dintre intervenţiile de după 1989, va vorbi despre experienţa carcerală cu o atitudine lipsită de exagerări, fără să se victimizeze sau să se eroizeze. Dar, după numai trei luni de libertate, în 1957, (din cauza revoluţiei din Ungaria) a fost arestat din nou şi deportat în Bărăgan (la Lăteşti), unde a fost obligat să rămână timp de şase ani, în domiciliu forțat. A redevenit liber după 14 ani de interdicţie şi întrerupere totală a oricărei activităţi intelectuale. Debutul în volum s-a produs, din cauza arestării şi a deportării, destul de târziu, abia în 1966 cu Viaţa lui Alexandru Macedonski. Faţă de teza de doctorat, Marino recunoaşte că biografia dedicată lui Macedonski a fost, practic, rescrisă în 1964.

De la momentul noului debut în critică (1966) şi până la definitivarea lucrării în șase volume a Biografiei ideii de literatură, în 1996, Adrian Marino şi-a adus o reală contribuţie în domenii literare importante cum ar fi: critica ideilor literare, hermeneutica literară sau comparatistica. Printre cele mai importante cărți de critică și hermeneutică literară amintim : Introducere în critica literară (1967), Dicționar de idei literare, I, A-G (1973), Critica ideilor literare (1974), L’herméneutique de Mircea Eliade (1981), Etiemble ou le comparatisme militant (1982), Hermeneutica ideii de literatură (1987), Teoria della Letteratura (1994), The Biography of the Idea of Literature From Antiquity to the Baroque (1996), Comparatism și teoria literaturii (1998), Cenzura în România. Schiță istorică introductivă (2000). N-a avut nicio inhibiţie faţă de Occident şi, ca mai vechii paşoptişti, pe care i-a iubit şi i-a admirat, a călătorit mult, a scris în limbi străine şi a dialogat cât mai deschis cu colegii de breaslă de la universitățile mari europene. A publicat în antologii și volume colective și a colaborat la cele mai prestigioase reviste de istorie și critică literară cu peste 1700 de articoleⁱⁱ. A scris și cărți de călătorie care oferă mărturii interesante despre drumurile parcurse : Olé ! España (1974), Carnete europene (1976), Prezențe românești și realități europene. Jurnal intelectual (1978).

În mai 1985, a luat premiul internaţional „Herder”. Întrebat în revista Tribuna cum apreciează obţinerea acestei distincţii, Marino a răspuns (nu cu modestie, ci cu luciditatea şi cu conştiinţa propriei valori): „Noi [românii] avem într-o mare măsură „mistica” premiilor literare internaţionale (…).  Este vorba de un serios premiu de importanţă regională acordat ţărilor din Est”ⁱⁱⁱ.

După 1989 şi-a continuat proiectele de critică şi hermeneutică a ideilor literare, dar, în acelaşi timp, mulţumit că se putea exprima liber, şi-a îndreptat atenţia înspre critica de idei politice, militând neobosit pentru „integrarea” noastră europeană. Cele mai importante cărţi scrise în această perioadă probează, din punct de vedere cultural, „meritele” unei culturi care ar fi trebuit să-şi regăsească locul firesc în Europa, de care, prin forţa vicisitudinilor istorice şi politice, fusese izolată în perioada comunistă. Dezamăgit de viaţa publică, s-a retras în liniștea cabinetului său, dedicându-se, în ultimii ani ai vieţii, lucrărilor pe care le avea în plan.  A demarat unul dintre cele mai ambiţioase proiecte de după 1989, şi anume elaborarea unei istorii a ideii de libertate şi a cenzurii în România. Din păcate, acest din urmă proiect n-a mai putut fi dus la îndeplinire, Marino încetând din viaţă în martie 2005.

Şi-a iubit biblioteca cu patimă, şi a dispus ca, după moarte, această bibliotecă să fie accesibilă cât mai multor cititori, donând-o Bibliotecii Centrale Universitare ”Lucian Blaga”. N-a avut prieteni, poate unul sau doi, dar adevăraţii săi prieteni au fost, de la început şi până la sfârşitul vieții, cărţile pe care le-a iubit cu patimă.

Florina Ilis

Imagini din casa Adrian Marino. Biroul şi biblioteca:

Imagini din sala Adrian Marino. Biblioteca Centrala Universitara "Lucian Blaga":

______________________________

ⁱ Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Polirom, Iaşi 2010, p. 23.

ⁱⁱ Florina Ilis, Viața, opera și activitatea lui Adrian Marino. Cercetare bibliografică și de referință, Editura Argonaut, Cluj-Napoca 2010.

ⁱⁱⁱ Adrian Marino, "Doar prin comparaţii, raportări şi încadrări în scheme universale adevărata personalitate poate fi definită şi evaluată în spiritul obiectivităţii şi al diferenţierii specifice", Interviu de Mircea Popa, in Tribuna, nr. 1, 1985, p. 3, 6.