Donaţii şi donatori de prestigiu

După moartea lui Benigni, statul a cumpărat, prin decizie imperială (11 iulie 1855), biblioteca sa de 15.000 de volume, donând-o unor biblioteci reprezentative pentru Transilvania. O parte importantă a acestei donații va ajunge și la Cluj.

Tatăl său a fost agent aulic, avocat și notar la Tribunalul Comercial din Viena. Copilul a fost educat în spiritul dragostei pentru învățătură, dar moartea prematură a tatălui l-a obligat, pentru a-și asigura mijloace de subzistență, să îmbrățișeze cariera armelor. Sănătatea șubredă nu i-a permis, însă, să facă o carieră în domeniul militar, astfel că, din 1798, va ocupa diverse funcții oficiale în administrația austriacă. În calitate de concipist militar va fi detașat în 1802, în Transilvania, la Sibiu. După o scurtă întrerupere (1807-1810), când revine la Viena în cadrul Consiliului aulic de război, Joseph Heinrich Benigni von Mildenberg se stabilește definitiv la Sibiu, unde va trăi până la sfârșitul vieții. Aici va ocupa diferite funcții oficiale, devenind, în cele din urmă, director de cancelarie la Comandamentul de la Sibiu, funcție pe care o va ocupa până la pensionarea din iunie 1834. În 1 mai 1822 va primi dreptul de cetățenie al orașului Sibiu, devenind membru al comunității săsești a orașului.

A scris și a colaborat la ziarele Transilvania din Sibiu, precum și la Siebenbürger Boten unde va deveni și redactor șef. Excelează în mai multe domenii cum ar fi : geografia, statistica, precum și literatura, dreptul și istoria. Cunoștea mai multe limbi străine, iar pasiunea sa pentru științele umane și pentru studiu l-a ajutat să-și organizeze o impresionantă bibliotecă. A murit apărându-și convingerile politice, fiind împușcat în noaptea de 11 martie 1849 de către un revoluționar maghiar deoarece Benigni se împotrivea unirii Transilvaniei la Ungaria,  militând, în interesul Austriei al cărei oficial era, pentru păstrarea autonomiei. 

Gertraud Bretzfeld-Sommerer şi-a desfăşurat activitatea profesională la Ludwigs-Gymnasium din München, predând limba latină, franceză, spaniolă și portugheză până în anul 2004. Între 1975-1980 a lucrat la Ministerul Educaţiei din Bavaria, în cadrul departamentului care coordona şcolile germane din străinătate. Graţie eforturilor sale, a fost inclusă limba spaniolă ca disciplină de bacalaureat la Ludwigs-Gymnasium, iniţiativa din urmă bucurându-se de succes în rândul elevilor. Doamnei Gertraud Bretzfeld-Sommerer i se datorează şi recunoaşterea Ludwigs-Gymnasium ca centru de predare a limbii portugheze. Gertraud Bretzfeld-Sommerer a făcut parte, de asemenea, din comisiile de admitere în învăţământul preuniversitar, evaluând cunoştintele de limba spaniolă ale candidaţilor.

Încă din timpul studiilor la Facultatea de Litere a Universităţii Friedrich-Alexander din Erlangen, Gertraud Bretzfeld-Sommerer a manifestat interes şi pentru alte limbi romanice, precum italiana, sarda, catalana, galiciana şi occitana, familiarizându-se cu acestea şi cu cultura regiunilor în cauză. După pensionare a studiat limba română la Universitatea Ludwig-Maximilian din München, frecventând diverse cursuri și seminarii ca audient. Profesorii au apreciat contribuţiile sale la discuţii, deoarece a dovedit o bună cunoaştere a Antichităţii clasice, dar şi a culturii moderne din țările latine. Dincolo de ataşamentul arătat faţă de limba şi literatura ţărilor latine, Gertraud Bretzfeld-Sommerer a fost atrasă de tradiția, cultura, arta, stilul de viață și bucătăria țărilor în discuţie. Pe durata studiilor universitare, dar şi ulterior, ca profesor de liceu, a beneficiat de diverse stagii de perfecţionare şi formare continuă, participând la reuniuni ale profesorilor de limba franceză sau la congrese de hispanistică în Spania, Portugalia şi Franţa. Studentă fiind călătoreşte în America Latină, în Mexic și Columbia. De asemenea, obţine burse de perfecţionare a limbii galiciene la Universitatea din Santiago de Compostela.

De peste trei decenii, o siluetă a lui Santiago şi-a găsit locul în biblioteca personală doamnei Gertraud Bretzfeld-Sommerer. Silueta a fost realizată de Georgina Mendivil, soţia renumitului artist peruan Hilario Mendivil. Din partea superioară a siluetei amintite a fost creat EX-LIBRIS-ul vastei biblioteci a profesoarei Gertraud Bretzfeld-Sommerer, care şi-a dorit ca biblioteca să fie donată unei instituţii universitare pentru a fi pusă la dispoziţia studenţilor, profesorilor şi cercetătorilor. Sperăm că figura lui Santiago va ghida studenţii în cercetările lor şi vor îmbrăţişa cu entuziasm studiile de romanistică, asemenea profesoarei Gertraud Bretzfeld-Sommerer.

Colecția de cărți a fost donată Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, în anul 2018, fiind completată în 2020 cu 121 de volume cu dedicații și autografe de autor.

Biografia originală, în limba germană poate fi consultată aici.

Fiu de preot, în 1964 a absolvit Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti, iar în 1969 obţine licenţa la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Până la plecarea ilegală din România și stabilirea în Franța (1973), a fost cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București. Începând cu anul 1977 a fost arhivist paleograf, diplomat al École Nationale des Chartes din Paris. A devenit doctor la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne (1979), specializarea în istorie şi civilizaţie bizantină şi postbizantină. Din anul 1979 a activat ca cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique din Franţa şi (din 1992) conferenţiar la Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) din Paris. În 1984 a fost numit diplomat al École Pratique des Hautes Études, IV^e section, Paris. În anul 2012 era director de cercetare la CNRS (Centrul Național de Cercetări Științifice) din Paris.

Din anul 1977, s-a angajat în mişcarea pentru apărarea drepturilor omului în România, mai întâi în Mişcarea Paul Goma, apoi în Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului, Secţia română. Din 1982, a activat ca membru în Asociaţia pentru Apărarea Monumentelor Istorice din România şi în Operaţiunea „Villages Roumains”. Începând din același an, a colaborat la Radio Europa Liberă, BBC, Vocea Americii, Radio France Internationale, Radio Canada, France Inter şi la televiziunea franceză (TF1 şi Antenne 2).

A publicat în Franța numeroase monografii ale unor figuri mitice și istorice, precum Dracula (Tallandier, 2004), Gilles de Rais (Tallandier, 2005) și Frankenstein (Tallandier, 2011). A mai publicat: Histoire des Slaves orientaux (CNRS Editions) și Des femmes sur les routes de l’Orient. Le Voyage à Constantinople au XIX^e siècle (Georg Editeur, 1998). Volumul monografic Dracula a apărut în traducere românească la Editura Humanitas în 2008.

Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” a primit deja o parte din biblioteca profesorului Matei Cazacu, urmând ca documentele să constituie un fond personal extrem de valoros.

A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj (1960). A scris zeci de articole, cărți și studii de critică literară sociologică. A emigrat în Franţa în octombrie 1987, unde a continuat să scrie. A colaborat la importante posturi de radio, cum ar fi: Radio BBC, Europa Liberă sau Radio France International.

A donat Bibliotecii Centrale Universitare ”Lucian Blaga” manuscrise, documente de arhivă, cărțile din biblioteca proprie, colecții de reviste, tablouri și obiecte de familie.

Amos Virgiliu Frâncu s-a născut la data de 28 ianuarie 1866, la Baia de Criș, unde tatăl său era proto-fisc comitantes. Rămânând orfan de tată, la vârsta de 6 ani, copilul a fost crescut de mamă, care s-a dedicat cu totul educației acestuia. Familia s-a mutat Sibiu, unde Amos va urma liceul catolic de stat, evidențiindu-se ca un elev eminent. La vârsta de 18 ani va ajunge la Facultatea de drept din Budapesta, fiind promovat doctor „sub auspictis regis”. După un an petrecut la Paris, s-a întors la Budapesta, pentru îndeplinirea stagiului de avocat. După încheierea stagiului, a revenit în țară, la Sibiu, unde va deschide un birou de avocat.

S-a stabilit, în cele din urmă, la Cluj, unde ajunge unul dintre cei mai importanți avocați ai Ardealului. Aici s-a remarcat, mai ales, în procesul Memorandumului (1894), ca apărător al liderului Partidului Național Român, dr. Ioan Rațiu. Impulsionat de importanța momentului istoric, în 1918 se va afla în fruntea gărzilor naționale românești. După Unire, va pleda în favoarea locuitorilor din Apuseni, în procese legate de dreptul de proprietate asupra pădurilor. În cadrul Frăției de cruce a Moților pe care a înființat-o la Cluj, și-a dedicat ultimii ani de viață operei de ajutorare și emancipare a locuitorilor din Țara Moților.

A murit la data de 3 noiembrie 1933, sărac și fără descendenți, nefiind căsătorit. Cortegiul funerar a fost întâmpinat pe tot parcursul său, până la Baia de Criș, cu manifestări emoționante de simpatie. Amos Frâncu a fost înmormântat în cimitirul greco-catolic din Baia de Criș, aproape de gorunul lui Horea și de mormântul lui Avram Iancu. Întreaga presă românească i-a dedicat emoționante panegirice.

Fondul Hossu-Longin cuprinde un bogat material arhivistic, însumând acte și documente cu conţinut politic, cultural, administrativ și juridic, ce acoperă aproape un secol din istoria Transilvaniei (1848 – 1934). Cuprinde acte și documente referitoare la familia Hossu, precum și o serie de documente privind activitatea Partidului Naţional Român, de la înființarea acestuia până în 1918. Din activitatea de avocat a lui Francisc Hossu-Longin se păstrează mărturii, discursuri, articole privitoare la procesele la care a participat, fie în calitate de apărător, fie ca inculpat. O parte însemnată a fondului o reprezintă și corespondenţa lui Francisc Hossu-Longin, dintre care amintim schimbul de scrisori pe care l-a avut de-a lungul vieții (1878 – 1935) cu diverse personalități ale vieții și scenei politice românești.

A fost fiul lui Mihai Lupu-Hossu şi al Aloisei (n. Pandak). Studiile primare le-a desfășurat, pe rând, la Deva şi Orăştie, dar, din păcate, moartea prematură a părinților săi i-a schimbat radical cursul vieții. Tutela copilului a fost încredințată celei mai apropiate rude în viață, respectiv o mătuşă care locuia în Beiuş. Aici și-a început studiile liceale, pe care le-a continuat la Alba-Iulia, Cluj şi Orăştie. Despre mătuşa sa va mărturisi, mai târziu, că a fost o femeie lipsită de sentimente, care i-a provocat nenumărate greutăţi, privându-l și de o bună parte din moștenirea care i se cuvenea după dispariția părinților. După mai multe schimbări de domiciliu, a plecat, în 1868, la Pesta, pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept. În timpul studenţiei a devenit membru al Societăţii „Petru Maior”, societate care oferea tinerilor români veniţi din diferitele regiuni ale Imperiului ocazia de a se întruni şi de a-și stimula reciproc preocupările intelectuale. Datorită stăruinței și, mai ales, seriozității cu care trata toate sarcinile și activitățile în care era implicat, i s-a oferit postul de bibliotecar al Astrei. Anii petrecuţi la Pesta au avut o contribuţie substanţială în formarea personalității tânărului care, pe lângă faptul că și-a desăvârșit educația, a izbutit să pătrundă și să cunoască cercurile înalte ale societății, consolidându-și relațiile sociale. Întorcându-se în 1872, în țară, s-a stabilit la Deva. A devenit rapid membru în Comitetul de Conducere al Partidului Naţional Român, după ce iniţial fusese chiar secretarul Conferinţei de constituire a partidului. Un rol important în ascensiunea politică și în crearea imaginii sale publice l-a avut calitatea de avocat al apărării în procesul Memorandumului. Astfel, în perioada dualismului austro-ungar, a fost recunoscut ca un constant apărător al românilor şi al drepurilor naţionale, fiind unul dintre cei mai activi animatori ai scenei politice românești care pleda în favoarea unificării.

Francisc Hossu-Longin a fost și un susţinător neobosit al egalităţii drepturilor femeilor cu cele ale bărbaţilor, astfel că a fost mereu alături de Elena Pop Hossu-Longin, fiica lui Gheorghe Pop de Băseşti, care i-a devenit soţie în 1882. Activitatea sa politică și culturală a fost mereu însoțită și de una publicistică. În lupta pentru îndeplinirea idealurilor naționale, a publicat și colaborat cu revistele Gazeta Transilvaniei, Familia şi Gura Satului. În cuprinsul acestora a publicat, pe lângă lucrări de interes politic și social, și numeroase materiale literare sau de interes general. În timpul primului război mondial şi-a păstrat poziția de independență, refuzând să semneze declaraţia de loialitate faţă de guvernul din Budapesta, în tot acest timp angajându-se activ în lupta pentru întregirea naţională. În 1 decembrie 1918, pe scena Adunării de la Alba-Iulia, a jucat un rol însemnat. După Unire, Francisc Hossu-Longin  s-a retras din viaţa publică.

După anul 1920, s-a mutat la Băseşi (Sălaj), locul de origine al familiei soției sale, unde a locuit până în 12 februarie 1935, când s-a stins din viață.

A lăsat în urma sa o vastă corespondenţă şi documente care astăzi se află la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. În perioada 1923 şi 1932 a redactat Amintiri din viaţa mea, sub forma a opt caiete manuscrise care, împreună cu celelate comori ale sale, au fost donate bibliotecii. Aceste caiete au fost editate postum, în 1975 şi cuprind informaţii din anii copilăriei şi adolescenţei sale. În aceste amintiri sunt reconstituite fără pretenţii literare, dar cu savoare, moravuri şi întâmplări caracteristice vieţii transilvănene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, completate fiind şi de un bogat material documentar istoric. 

Tatăl său a fost profesorul Ion Lapedatu, mama sa fiind fiica unui negustor înstărit. Ca student a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, având prilejul de a se specializa în studiul istoriei medievale și de a se iniţia în cercetarea monumentelor istorice medievale. După finalizarea studiilor, a predat o perioadă la Liceul Andrei Șaguna din Brașov, apoi a lucrat ca cercetător la Biblioteca Academiei. A predat Istorie Veche la Universitatea din Cluj, fiind prețuit atât de către studenți, cât şi de către colegi. Unul dintre cei care i-au apreciat calitățile a fost chiar amicul său, Sextil Puşcariu, primul rector al Universității din Cluj. În perioada 1921-1922, în care a fost profesor la Facultatea de Litere şi Filosofie, a ocupat și funcţia de decan, apoi pe cea de prodecan.

Pasiunea și interesul pentru istorie l-au determinat pe Alexandru Lapedatu să depună eforturi mari în vederea creării la Cluj a unei instituții consacrate exclusiv cercetării istorice. Astfel, el a fost unul dintre fondatorii, apoi co-directorii Institutului de Istorie Națională din Cluj. A ocupat, de-a lungul timpului, funcții importante în cadrul unor instituții ale statului, cum a fost cea de director general al Arhivelor Statului, academician şi preşedinte al Academiei Române.

Activitatea politică a început-o în 1922, când a fost ales deputat al Partidului Naţional Liberal. Astfel, în perioada interbelică a făcut parte din guvernele liberale, ocupând diferite funcții. În timpul în care a avut funcția de secretar al Comisiei Monumentelor Istorice s-a ocupat de redactarea a două lucrări impresionante: Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice şi Anuarul Comisiei Monumentelor Istorice.  În cuprinsul lor s-a făcut inventarul și prezentarea tuturor comorilor naţionale ale statului român.

Activitatea academică, universitară, precum și cea politică, completată de cea culturală şi publicistică, nu i-au adus doar satisfacții materiale și sociale, ci și admirația și respectul Regelui Ferdinand I. În timpul vieții, Alexandru Lapedatu a devenit membru a numeroase societăţi şi comisii culturale şi a colaborat la numeroase reviste ştiinţifice şi literare.

Din păcate, o dată cu schimbarea regimului politic și cu reorganizarea Academiei, în data de 9 iunie 1948, i se retrage calitatea de membru, fiind arestat în mai 1950, alături de alți lideri liberali şi întemniţat la Sighet. În 30 august același an, a murit în închisoare. Cauza morții pare să fi fost asfixierea, deoarece fiind bolnav de astm, Alexandru Lapedatu nu a putut supraviețui regimului cumplit din temniță.

A lăsat în urma sa o operă prestigioasă. Printre lucrările sale cele mai repezentative amintim: Documente istorice din arhivele Braşovului (1903), Vlad-Vodă Călugărul, 1482-1496. Monografie istorică (1903), Ștefan cel Mare (1904), Activitatea istorică a lui Nicolae Densusianu (1846-1911) (1912), Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrate (1914), Un mănunchi de cercetări istorice (1915), Miscellanae. Cuvinte comemorative, panegirice, ocazionale şi politice (1925). A scris monografii despre personalitățile istorice românești, cum ar fi:  Radu cel Frumos, Petru Maior, Mihnea cel Rău, dar și despre mulţi alţii.

După studiile elementare, Iulian Marțian urmează şase clase la liceul grăniceresc din Năsăud (1877 - 1883), apoi Şcoala Militară din Sibiu, absolvită în anul 1887, când devine ofiţer de infanterie în armata imperială austro-ungară. Activează în garnizoanele Triest, Sarajevo, Braşov, Lemberg, Cluj, Dej şi Bistriţa. Ajungând la gradul de maior, este trecut la cerere, în rezervă, stabilindu-se, în anul 1904, la Năsăud. Pasionat de arheologie și de istorie, Iulian Marțian a colecţionat documente și cărţi preţioase privind prezenţa şi continuitatea românilor în Ardeal. De-a lungul vieţii a desfăşurat o bogată activitate de istoric şi cercetător, preocupările sale în domeniul istoriei şi arheologiei concretizându-se în studii de specialitate, cum ar fi : Repertoriul arheologic pentru Ardeal, publicat în limba germană, la Viena, în 1909. O ediţie îmbunătățită a lucrării a fost tipărită în limba română la Bistriţa, în anul 1920. A mai publicat: Urme din războaiele romanilor cu dacii, Cluj, 1921 sau Ardeal. Istorie și toponimie, Bistrița, 1924. A contribuit cu studii și articole la diferite publicații de istorie sau de cultură: Gazeta Transilvaniei, Arhiva Someşeană, Ţara Năsăudului, Înfrăţirea, Tribuna etc. Alături de arhivarul Iuliu Moisil şi de profesorul Virgil Sotropa (directorul revistei Arhiva Someşeană) fondează Muzeului Năsăudean. Pentru întreaga contribuție la cunoașterea istoriei naționale, este ales, în anul 1933, membru de onoare al Academiei Române.

Cariera didactică a început-o în anul 1948 la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, fiind, începând cu anul 1952 și până la pensionare, titularul Catedrei de drept internațional public. La începutul anului 1990, pe fondul schimbărilor structurilor de conducere existente până atunci, atât la nivelul politicii interne, cât și la nivel instituțional, Marțian Niciu a fost ales decan al Facultății de Drept, începând cu data de 17 ianurie. Poziția de conducere a ocupat-o până în anul 1991 când s-a pensionat, în locul său fiind ales Matei Basarab, profesor de drept penal.

Profesorul Marțian Niciu a efectuat stagii de schimb de experiență și specializare la Universitatea Liberă din Bruxelles în perioada 1966-1967 și la Academia de Drept Internațional de la Haga în anul 1970. Activitatea științifică a fost una de amploare și recunoscută pe plan internțional și național prin diverse premii și distincții. De pildă, în anul 1978, lucrarea elaborată împreună cu profesorul și colegul său de la Facultatea de Drept din Cluj, Ludovic Takacs, intitulată Curs de drept internațional public a primit Premiul „Simion Bărnuțiu” al Academiei Române. După anul 1990, profesorul Niciu a publicat tratatul de Drept internațional public, un reper bibliografic în dreptul internațional public, tipărit în mai multe ediții.

În luna iunie 2010, biblioteca universitară din Cluj şi-a îmbogăţit colecţiile cu o donaţie semnificativă de cărţi şi periodice din domeniul psihologiei şi pedagogiei. Donaţia, cuprinzând o parte din biblioteca personală a regretatului profesor Horia Pitariu, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Psihologie-Pedagogie, a fost oferită bibliotecii noastre din partea familiei Pitariu, fiind integrată în fondul de publicaţii al Bibliotecii de Psihologie-Pedagogie şi pusă la dispoziţia publicului în sistemul accesului liber la raft. Printre volumele donate se găsesc atât publicaţii în limba română, cât şi în limbi străine: engleză, franceză, germană şi maghiară.

Profesorul Horia Pitariu a fost o personalitate remarcabilă în domeniul psihologiei muncii și a pshihologiei organizaționale la dezvoltarea căruia a contribuit într-un mod determinant fiind, prin activitatea didactică, dar și prin bogata muncă de cercetare, un reprezentant de vârf al Școlii românești de psihologie. Membru a numeroase organizații profesionale interne și internațioanale, colaborator a unor importante instituții academice străine, profesorul Horia Pitariu și-a dedicat întreaga viață activității didactice, contribuind la formarea unor generații întregi de studenți. Creator și inovator, deopotrivă, a studiat și efectele psihologice ale interacțiunii dintre om și calculator, numărându-se printre primii în țara noastră care s-au preocupat de aceste aspecte. 

Ion Augustin Nicolae Raţiu s-a născut la Turda, unde și-a petrecut copilăria şi tinereţea. Studiile liceale le-a făcut la Turda şi Cluj, continuându-și studiile universitare la Cluj, unde, în 1938, îşi ia licenţa în Drept. Încă din ultimul an de studii începe să lucreze în biroul avocatului Ionel Pop, nepot al lui Iuliu Maniu şi fost vicepresedinte al Camerei Deputaţilor. Armata o face la şcoala de ofiţeri de rezervă de la Craiova, încheindu-și stagiul ca şef de promoţie. În februarie 1940 este numit în Ministerul de Externe şi trimis în misiune la Legaţia Română de la Londra (unde se găsea şi unchiul său, ambasadorul Viorel Virgil Tilea). Decizia mareşalului Antonescu de a se alia cu puterile Axei îl determină pe tânărul Raţiu să demisioneze din post şi să ceară azil politic în Anglia. Va obţine o bursă la St. John's College din Cambridge, unde va studia timp de trei ani Ştiinţele Economice. În perioada petrecută la Cambridge, va susţine o serie de emisiuni radio pe teme politice, abordând, în special, problema Transilvaniei și a Dictatului de la Viena. Deşi tânăr, este cooptat în Comitetul Executiv al "Mişcării Românilor Liberi", comitet care s-a opus intrării României în război alături de Germania nazistă, susținând că locul României ar trebui să fie alături de marile puteri din Occident, care au sprijinit, în 1918, crearea României Mari. După încetarea războiului, în 1945, Ion Rațiu se va căsători la Londra cu Elisabeth Pilkington, cu care va avea doi copii: Indrei şi Nicolae. O dată cu instaurarea regimului comunist în România, Ion Raţiu, conștient de soarta care l-ar aștepta dacă ar reveni în țară, decide să rămână cu familia în Anglia. Se va angaja la agenţia de presă americană International News Service (astăzi, parte a United Press International). În timpul Conferinței de Pace, în calitate de corespondent de presă, Ion Rațiu va scrie despre semnificația tratatelor de pace cu ţările din Balcani, în special, despre cel cu România. Pe parcursul semnării tratatelor, a avut ocazia să urmărească delegaţia oficială a României, dar contactele sale s-au limitat numai la delegaţia neoficială de români, precum și la cunoscuții occidentali. După Conferinţa de Pace, va continua să lucreze o vreme în presă, realizînd, însă, că, fără resurse economice serioase, îi va fi imposibil să-și împlinească proiectele de sprijin pentru România, rămasă, după război, în sfera de influență sovietică. Astfel, s-a angajat la o companie maritimă, ocupându-se și de transmisiuni la radio. În 1955 va începe editarea unui buletin de ştiri săptămânal în limba engleză, Free Romanian Press - cu scopul de a informa Occidentul, mai ales ziarele, deputaţii şi oamenii politici influenţi din Anglia, despre situaţia din România. După 20 de ani, a izbutit să transforme această publicaţie într-o mică revistă sapirografiată, o broşură cu apariție lunară, bilingvă. În anul 1965 este înfiinţată Asociaţia ACARDA (Asociatia Culturala a Românilor din Anglia), al cărei preşedinte va fi ales Ion Raţiu. Deşi i se spunea asociaţie "culturală", potrivit tradiţiei ardeleneşti, cultura nu exclude politica, dimpotrivă, o cuprinde, armonizând aspiraţiile româneşti de afirmare democratică și de libertate. La un an după înfiinţarea Uniunii Românilor Liberi (1984), la Geneva, a apărut "Românul Liber", în două ediții (română și engleză). Ca om de afaceri, Ion Raţiu va izbuti să-și înființeze în 1957 propria companie maritimă, continuând această activitate până în 1975, când, la vârsta de 58 de ani, va decide să se dedice în întregime problemei româneşti. A devenit, astfel, una dintre cele mai sincere si consecvente voci ale opoziţiei împotriva lui Nicolae Ceaușescu şi a regimului căruia i s-a opus cu curaj și îndârjire.

În 25 decembrie 1989, Raţiu iniţiază o largă campanie de ajutorare a României, coordonată de "Relief Fund for Romania", cu sediul central la Londra, instituţie de caritate care a adus în România, numai în 1990, medicamente, alimente şi îmbrăcăminte estimate la peste 10 milioane de lire sterline. În 1990, se întoarce în România, candidând din partea PNŢCD pentru preşedinţia României, clasându-se pe locul trei. La alegerile din 1990, respectiv din 1992 este ales deputat de Cluj din partea PNŢCD, iar în 1996 este ales deputat de Arad, tot din partea PNŢCD. Ion Raţiu a trecut în nefiinţă la Londra, după o scurtă boală, înconjurat fiind de familia sa. Conform dorinţelor sale, trupul său a fost depus în ianuarie 2000 în oraşul său natal Turda. La funeralii au luat parte peste 10,000 de persoane. 

Tatăl său, Constantin Rusu, a fost  preot. Mama, Ema (născută Turi), s-a ocupat exclusiv de creșterea și educația copilului. Primele trei clase primare le-a urmat în localitatea natală, continuând, între anii 1912-1920, cursurile Liceului Evanghelic German din Bistriţa. S-a înscris la Facultatea de Drept, de la Universitatea din Cluj, dar, după primul an, în 1921, a abandonat această specializare în favoarea Facultății de Litere. Și-a finalizat studiile superioare în anul 1925, începându-și încă din timpul studenției, cariera universitară. Datorită faptului că literatura şi filologia nu au fost singurele sale pasiuni, a activat în timpul studiilor (1923-1925) la Institutul de Psihologie din Cluj, fiind asistent al profesorului Florin Ştefănescu Goangă. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Liviu Rusu a decis ca, la studiile de doctorat, să se orienteze înspre psihologie, astfel încât, în 1928 și-a susţinut teza cu titlul Selecţia copiilor dotaţi. Fiind animat de o puternică dorinţă de cunoaştere şi documentare, a decis, în același an, să îşi continue specializarea la Leipzig, Berlin şi Hamburg. În 1929 s-a întors în ţară, ocupând funcţia de asistent în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj. Doi ani mai târziu a obținut titlul de docent în psihologie, cu teza intitulată Aptitudinea tehnică și inteligența practică. Această funcție a ocupat-o până în anul 1938, când a devenit profesor universitar. Anii de specializare la Paris (1933-1935) au însemnat pentru Liviu Rusu și o cotitură înspre studiile de estetică, luându-şi doctoratul la Sorbona, sub conducerea renumitului Charles Lalo. Teza principală a fost publicată în acelaşi an, în celebra colecţie Bibliothèque de la Philosophie, devenind o lucrare de notorietate internaţională.

În 1948, însă, asemeni altor universitari clujeni, a fost silit de către autoritățile comuniste să plece din învăţământ. Împărtășind aceeași soartă cu poetul Lucian Blaga, a izbutit cu greu să-și găsească un loc de bibliotecar, iar, mai apoi, de cercetător în cadrul Bibliotecii Filialei din Cluj a Academiei Române. În anul 1961 i s-a permis să revină în învăţământul universitar, ca profesor de literatură universală şi comparată.

Debutul în publicistică datează din anul 1923, în Lumea Universitară. De-a lungul anilor a colaborat la numeroase alte reviste ale vremii: Contemporanul, Societatea de Mâine, Ţara Nouă, Ethos (Paris), Luceafărul, Naţiunea, Revista de Filosofie, Revista de Psihologie, România Liberă, Steaua, Tribuna, Viaţa Românească etc.

Liviu Rusu este autorul unor lucrări fundamentale, atât în domeniul psihologiei, cum sunt Principiile de bază ale psihologiei aplicate sau Problema orientării profesionale, cât şi în domeniul esteticii, cum ar fi: Estetica poeziei lirice (1937), Logica frumosului (1946), Viziunea lumii în poezia noastră populară. De la resemnare la acţiunea creatoare (1967), De la Eminescu la Lucian Blaga şi alte studii literare şi estetice (1981). A murit în anul 1985. 

Provine dintr-o familie veche moldovenească. Mama sa, Elena Bontaș, una dintre cele mai distinse şi influente femei din societatea timpului, s-a ocupat cu grijă de educația sa, alegând pentru fiul ei cele mai bune școli. În 1869, Iorgu - cum era numit în familie - se înscrie la Institutului Academic din Iași, unde va trece, în 1874, bacalaureatul. Mama şi unchiul său, poetul Gheorghe Sion, membru al Academiei Române, şi-au dorit foarte mult ca Iorgu să urmeze cursurile unei facultăţi din Bucureşti, dar el va decide să-şi finalizeze studiile la Paris, părăsind țara în toamna anului 1874. La plecare, tânărul Sion avea asupra sa scrisori de recomandare ce i-au permis să frecventeze cele mai influente cercuri româno-franceze de la Paris. Una dintre scrisori provenea chiar de la cunoscutul om politic Costache Negri care, datorită relației apropiate cu familia Cuza, i-a deschis tânărului student casa Doamnei Elenei Cuza, asigurându-i un contact prețios cu distinsa societate românească din Paris. Astfel, la recomandările şi sub îndrumarea secretarului Doamnei Elena şi ale lui Baligot de Beynen, fostul secretar al domnitorului, precum şi ale unchiului său, Vasile Alecsandri, Iorgu a reuşit să cunoască importanți dascăli și oameni de cultură care i-au călăuzit drumul spre învăţătură şi cunoaștere. Gheorghe Sion a fost un student foarte apreciat și, învățând foarte repede limba franceză, a reuşit să-şi impresioneze profesorii cu mintea sa sclipitoare. În perioada 1876-1877, a înfiinţat la Paris Societatea Română, o asociație culturală pentru românii de la Paris. A fost ales preşedinte al acestei organizaţii, ca semn al admiraţiei şi respectului de care se bucura în rândul elitei culturale româneşti din capitala Franței. De la Paris s-a întors cu o solidă pregătire juridică, fapt care i-a permis să intre în magistratură și să urce foarte repede treptele ierarhiei judecătorești.

Mai întâi, a funcționat în București, dar s-a declarat nemulțumit de mediul sufocant al capitalei, cerând să fie transferat mai aproape de meleagurile sale natale. La scurt timp, după plecarea din București, este numit, în data de 21 aprilie 1879, președinte al Tribunalului din Piatra Neamț. Ascensiunea profesională a continuat, astfel încât, în martie 1880, a fost numit prim-procuror la Tribunalul din Iași, iar trei ani mai târziu a devenit procuror la Curtea de Apel din același oraș.  Spre bătrâneţe, simţindu-se chemat de meleagurile sale natale, s-a stabilit la moşia din Brăteşti, judeţul Bacău, unde a adunat cu mult drag tot ce i-a amintit de trecutul familiei sale şi al tuturor românilor. Întreaga activitate publicistică a lui Gheorghe Sion se bazează pe o vastă cunoaștere a istoriei și literaturii românești vechi, dar și pe studii de drept și jurisprudență.

În toate călătoriile sale din țară și străinătate, Gheorghe Sion a căutat și a izbutit să colecționeze un imens și neprețuit tezaur istoric, compus din cărți vechi, manuscrise, documente, stampe, fotografii, tablouri, hărți, monezi, reviste și multe alte obiecte de colecție.

Universitatea din Iași își dorea foarte mult să intre în posesia acestor comori, directorul Bibliotecii Centrale din Iași, profesorul George Pascu, sugerându-i lui Gheorghe Sion ideea de a dona frumoasa sa colecție Bibliotecii fostei capitale a Moldovei. În ciuda acestei presiuni, dar și nemulțumit de felul în care erau administrate și organizate instituțiile de cultură din zona Moldovei, Gheorghe Sion va decide să facă o vizită de recunoaștere în Ardeal, la Cluj, pentru a se interesa personal de felul în care era condusă și organizată Biblioteca Universității „Regele Ferdinand”. A observat, cu mare surprindere, dar și satisfacție, faptul că era foarte bine administrată de către specialiști și oameni inimoși, dar, abia înființată pentru a sluji învățământul românesc din Cluj, ducea încă lipsă de carte românească. Mulțumit de ceea ce a văzut, Gheorghe Sion a decis ca, în 1922, comorile sale să ia drumul Clujului, unde, spre marea bucurie a intelectualilor ardeleni, în doar câteva luni au fost toate inventariate și puse la dispoziția lor. Clujul l-a răsplătit pe acest mare om, numindu-l cetățean de onoare al orașului și l-a primit foarte repede în cercurile sale intelectuale.

Datorită faptului că și-a iubit mult și meleagurile natale, fiind un om cu frică și iubire față de Dumnezeu, a donat, în octombrie 1935, vila din Slănicul Moldovei Facultății de Drept de la Universitatea din Iași. Restul averii sale a fost donat Episcopiilor din Cluj și Iași.

Gheorghe Sion și-a petrecut ultimii ani din viață la Cluj, locul unde se găsea prețioasa sa comoară și marele tezaur, pentru sporirea căruia a lucrat întreaga viață. S-a stins în 1944, fiind înmormântat aproape de familia sa, la Târgu Ocna. Până în prezent, toți cei ce vizitează Biserica de la Mănăstirea Măgura Ocnei, care poartă hramul „Înălțarea Domnului”, pot vedea în apropierea altarului, în exterior, cavoul ilustrului cărturar.