Colecții Speciale

Exponatul lunii februarie 2022

„Vorba nu e să umpli lumea largă cu o operă, ci o operă strâmtă s-o umpli cu lumea; fiindcă o operă trebuie să trăiască în lung, nu în larg, ca o rază, care pătrunde drept înainte, nu ca un balon de la luminație, care se umflă în lături”¹. Sunt cuvintele lui Caragiale, cel care a devenit cunoscut, apreciat, iubit sau, dipotrivă, blamat și detractat tocmai pentru că scrierile sale fotografiază și radiografiază o lume, cu cele mai subtile asperități și ridiculități ale sale, și lumea în sine, cu neschimbatele moravuri. Exponatul lunii februarie îl omagiază, la 170 de ani de la naștere (1 februarie 1852), în ipostaza sa cea mai renumită, aceea de dramaturg.

Cu lumea teatrului s-a întâlnit chiar din familie, frații tatălui său, Iorgu și Costache, fiind unul actor, iar celălalt profesor de mimică și declamație și primul director al Teatrului Național din București. Din 1868, adolescent fiind, Caragiale frecventează cursurile Conservatorului de artă dramatică, unde preda și unchiul său, iar în 1871 ajunge sufleur și copist la Teatrul Național din București. Aceeași ambianță îi va prilejui și întâlnirea cu Mihai Eminescu, care din 1867 lucra ca sufleur și copist în trupa lui Iorgu Caragiale, iar ulterior la același Teatru Național.

Debutul în dramaturgie și-l face abia în 1879, după o intensă activitate publicistică, colaborând din 1873 la ziarul Telegraful, apoi la Ghimpele, Revista contemporană, Alegătorul liber, Națiunea română, România liberă, iar din 1878 la Timpul. În Revista contemporană sunt publicate și primele sale versuri. Spiritul mucalit și, în egală măsură, critic se va remarca prin fondarea și redactarea săptămânalului Claponul, „foița hazlie și populară” la 1877, pentru ca ulterior să inițieze și revista umoristică Moftul român. În aceeași perioadă, la Teatrul Național din București se joacă tragedia în cinci acte Roma învinsă, opera lui Alexandru Parodi, în traducerea lui Caragiale, care îi aduce recunoaștere și, se pare, îl determină pe Eminescu să-l prezinte lui Titu Maiorescu, introducându-l în cercurile Junimii. Cu ocazia celei de-a cincisprezecea aniversări a societății, Caragiale citește la Iași, în octombrie 1878, comedia O noapte furtunoasă. Câteva luni mai târziu, în 18 ianuarie 1879, piesa își avea deja premiera pe scena teatrului bucureștean, fiind ulterior publicată în Convorbiri literare. Vor urma celelalte piese, dintre care O scrisoare pierdută cunoaște un succes remarcabil, iar în 1888 I. L. Caragiale este numit director al Teatrului Național din București, la inițiativa lui Titu Maiorescu, pe atunci ministru al Instrucțiunii Publice. Cu toate că opera sa dramatică numără doar opt comedii și o dramă, de-a lungul vremii și alte texte ale sale, în special din Momente și schițe, au fost dramatizate.

În colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” se păstrează nu doar exemplare ale numeroaselor ediții pe care lucrările lui Caragiale le-au cunoscut, prezente în rafturile atâtor biblioteci, ci și mărturii ale punerii lor în scenă. Astfel, în luna februarie expunem o serie de materiale iconografice, constituind schițe de decor și costum pentru două spectacole inspirate de operele caragialești. Cel dintâi, în ordine cronologică, este O noapte furtunoasă, din repertoriul Teatrului Național din Cluj, în regia lui Vintilă Rădulescu, a cărui premieră a avut loc în 17 august 1950. Costumele au fost realizate de Eliza Popescu, iar două dintre planșele sale realizate în 1949 pentru pregătirea acestui spectacol se păstrează în Colecțiile Speciale ale BCU Cluj. Zița, personajul responsabil pentru „furtuna” iscată, este ilustrată alături de mesagerul ei, Spiridon, „băiat pe procopseală în casa lui Titircă”, respectiv de tânărul Rică Venturiano care „s-a amorezat cu ea de la Iunion”.

Eliza Popescu, O noapte furtunoasă : schițe de costum, Cluj, 1949.

Născută în 1924, la Dej, Eliza Popescu a urmat cursurile Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, începându-și apoi cariera de scenograf și creator de costume la Teatrul Național Cluj, unde lucrează la spectacole precum Cenușăreasa (regia Ion Dinescu, Miron Radu Paraschivescu), Gaițele (regia Ion Dinescu), dar și la numeroase piese caragialești, precum O scrisoare pierdută (regia Vintilă Rădulescu), D-ale Carnavalului (regia Marius Oniceanu) și o serie de schițe în regia lui Nae Botta, Emeric Krausz și Cornel Sava. De aici, pleacă în anul 1957 la Teatrul din Oradea, unde va semna scenografia, decorul sau costumele pentru peste cincizeci de spectacole. Între acestea se numără și un Spectacol Caragiale, în două părți, regizat de Dorel Urlățeanu și Radu Penciulescu, care prezenta o selecție din Momente și schițe. Planșele realizate cu această ocazie, folosind diferite tehnici, înfățișează decorul Grădinii Union și costume pentru personaje din Justiție, C.F.R., Five O’Clock etc.

Eliza Popescu, Spectacol Caragiale (Schițe și momente): schiță de decor, Oradea, 1958.

Eliza Popescu, Spectacol Caragiale (Schițe și momente): schițe de costum, Oradea, 1958.

Cu această ocazie dorim, totodată, să atragem atenția publicului asupra diferitelor materiale legate de istoria teatrului păstrate în fondurile de patrimoniu ale bibliotecii noastre, începând cu cele mai vechi afișe teatrale și până la schițe de decor și costum, precum cele donate de însăși creatoarea lor, Eliza Popescu.

______________________________

¹ I. L. Caragiale, Despre lume, artă și neamul românesc, selecția textelor și cuvânt înainte de Dan C. Mihăilescu, București: Humanitas, 2012, p. 27.